…in curtea CAP-ului de peste drum de casa bunicilor. Trebuia sa fi plecat in cantonament la Semenic in 21 decembrie, insa pentru ca se auzisera lucruri despre Timisoara nu am mai plecat. Stau si acum si ma gandesc: cum s-or fi purtat discutiile intre parinti si antrenori?
Pentru mine a fost o veste buna. Tare drag imi mai erau sa merg la tzara!
La un moment dat, undeva in jurul pranzului, mamaie a iesit din casa si m-a strigat: “Dutzica, vino repede acasa”. “Mai stau putin mamaie”. “Nu, vino repede, acum!” Am simtit emotia imperativa in glasul ei; atat cat puteam sa simt la 13 ani si ceva.
Cand am intrat in camera de la drum, tataie era in fata televizorului, cu un zambet larg pe fatza si ochii oarecum inlacrimati. Se uita la un domn cu un pulover in dungi si strungareatza. Arata bizar si vorbea vrute si nevrute, precipitat. Langa el, mai cunoscutul Caramitru. Pe fundal, steaguri, oameni ingramaditi in jurul “poetului erou” (da, e vorba de Mircea Dinescu).
“Dictatorul a fugit!”
Tataie a inceput sa strige si sa sara pe doua picioare ca un copil. Mamaie se uita pe geam si tragea perdelele. Eu tzopaiam cu tataie; nu intelegeam exact de ce. Tot ce stiam era ca urma sa am portocale la discretie, ca nu voi mai purta uniforma la scoala, ca nu imi voi mai face lectiile la lumina neonului alimentat de bateria de la masina, cu manusi in maini, iar ai mei nu se vor mai feri sa spuna bancuri politice. Era tot ce intelegeam! Si daca ma gandesc bine, am inteles corect!
In zilele care au urmat, prin casa bunicilor s-au perindat multi oameni cu arme. Revolutionarii satului, patrule care cautau teroristi… Bunicii mei erau oameni de incredere si mamaie era paine lui Dumnezeu. Le ducea ceai si cozonac. Iar ei veneau sa se uite la televizor, intre doua reprize de “filtrare” a masinilor care tranzitau zona.
M-am jucat cu un AKM in 22 decembrie.
Insa, da, revolutia m-a prins pe bicicleta!
