Legacy…
“Ce sa fac eu in Romania?!” Wednesday, Sep 9 2009
Am ezitat initial sa postez acest articol. O sa intelegeti si de ce…
Ne intorceam de la St. Andrews spre Edinburgh. Trenul venea de la Aberdeen si nu avea decat 4-5 vagoane. Ne-am urcat in ultimul. Fiind oarecum aglomerat, nu am gasit doua locuri alaturate. Asa ca eu si Pooja ne-am asezat la interval de doua randuri. Dupa vreo 15 minute de drum, ii spun Poojei ceva; in romana, bineinteles 
Calatorul de langa mine tresare. Dupa vreo alte 5 minute ma intreaba: “Esti roman?” “Da!” ii raspund.
Am intrat in vorba, cum se zice. Era destul de mica probabilitatea de a gasi un roman in tren spre Edinburgh, in Scotia pe dreapta… Asa ca nu am ezitat.
Era in insula din 1993. “Am avut probleme cu actele initial, ca nu am plecat legal. Acum locuiesc langa Londra”. Conversatia a inceput echilibrat. Foarte linistit, foarte calm. Ajungem la viata de zi cu zi. Ii e greu sa lucreze departe de familie (sotia si fetita), iar proiectele astea la distanta nu ii convin. “Dar nu e bine sa refuzi munca”.
Ajungem la subiectul Romania. Nu s-ar mai intoarce… “Ce sa fac eu in Romania? Acolor oamenii nu sunt politicosi si sunt prea obsedati de bani!” Usor calmul initial dispare; vocea incepe sa ii tremure; jugularele i se umfla. Rememoreaza doua episoade legate de relatia cu serviciile publice din Romania, respectiv consulatul Romaniei la Londra. Brusc devine agresiv. Uita de echilibru, uita de politete. Revine la gesturi si vorbe incisive, ostentative. Amintirile despre tara lui ii trezesc sentimente brute; brutale.
Repeta insa la fiecare 5 minute aceeasi propozitie, ca un laitmotiv: “Ce sa fac eu in Romania?”. Undeva, in interiorul lui, probabil mocneste ideea de a se intoarce. Gaseste insa argumente ca sa ii dovedeasca ca nu are de ce sa revina in Romania.
Copilul lui nu prea vorbeste romaneste. Il preocupa oarecum lucrul asta… Dar nu vede un impediment. Nu are prieteni locali. “Mai beau o bere cu baietii; suntem mai multi romani pe’acolo”.
A ales insa sa se adapteze. Nu supravietuieste; traieste. E el insusi, romanul care trage cabluri in Aberdeen pentru o companie din Londra. E justificarea lui suficienta pentru a ramane departe de Romania.
Nici nu am apucat sa aflu cum il cheama. Am retinut doar ca era de undeva din Severin.
Spre Londra vrea sa prinda ultimul tren, pentru a ajunge la nevasta internata si copil. “Sanatate sa fie! Sarut mana doamna!”
Iese pe peronul garii din Edinburgh. Alearga intr’un suflet catre linia 11. Acolo il astepta trenul catre Londra. Trenul catre casa.
Resursa vs. Capital Tuesday, Aug 4 2009
Am ezitat initial sa scriu despre acest subiect.
Ideea este urmatoarea: cum ar trebui sa tratam omul, ca pe o resursa, sau ca pe un capital? Am auzit foarte des, in toate organizatiile in care am lucrat urmatoarele discutii: “Da-mi si mie o resursa” sau “Am nevoie de trei resurse 50%“… sau “Eu nu sunt resursa in acest proiect/ task“… sau “Daca nu avem destule resurse in house, inchiriem vreo doua“.
Oameni buni… vorbim despre oameni! Stati putin si ganditi-va ce inseamna pentru “resurse” chestia asta, mai ales cand asista la astfel de afirmatii.
Ideea mi-a venit in discutie cu un coleg, discutand despre belelele generate de munca in cross tasking: “Daca sunt tratat si implicat ca o resursa, asa o sa ma si comport in timp: ca o resursa! Adica, o sa ma “consum” si la un moment dat o sa ma “termin”. Si necazul e ca eu, ca resursa, sunt substituibil!”… Am redat aproximativ discutia respectiva, dar sensul asta a fost! Asta ca sa aflam de ce pleaca multi dintre oamenii buni din organizatii. Sigur, daca mai era necesar argumentul.
Discutia in speta m-a ajutat foarte mult. Pentru ca mi-a trasat agenda pe termen lung din punct de vedere leadership, dincolo de ceea ce m-au invatat scolile: oamenii sunt “capital”!
A fost o “evrika” la ideile care mi-au intrat in cap dupa ce am citit gandurile lui Jack Welch.
Oamenii au valente intrinseci care pot sa se “multiplice” daca sunt “valorificati” cum trebuie… ”Plasati” unde trebuie. “Diversificati” adecvat….”Tratati” cu diligenta… “Dezvoltati” permanent… Respectati, in cele din urma.
Prosti nu suntem… Wednesday, Jul 22 2009
Intr-o tara in care ministerul tineretului plateste (legitim sau nu, nu dezbatem aici) 750k euro pentru datul din tuhatz la mare; intr-o tara in care la fel de confuzul minister al invatamantului gafeaza la fiecare examen national, bajbaie si peticeste golurile de curricula ale mediului universitar; intr-o tara in care multi nu inteleg inca diferenta intre “educatie” si “atitudine”… se nasc inca si cresc copii pentru care pasiunea si munca inseamna ceva.
Inseamna ca gena e buna.
Inseamna ca ceva in sistemul de educatie inca functioneaza.
E vorba de olimpici la fizica si matematica.
Adevarul si realitatea.net par sa fie singurele canale media care au preluat azi relativ rapid stirea. Dupa ce aseara, singura televiziune care a catadicsit sa il invite pe unul dintre acesti copii si profesorul coordonator al lotului, a fost TVR2. Interviul a durat 5-6 minute.
Atata merita acesti copii?
Mai bate o inima! Si altceva nu mai conteaza Wednesday, Jul 15 2009
Aseara a inceput, oficial, cea mai frumoasa experienta din viata noastra; a mea si a lu’ Pooja.
Am vazut bataile unei inimioare de cativa milimetri. E inima copilului nostru.
De unde vine forta unei comunitati? Saturday, Jul 4 2009
Oameni and Putem fi mai buni! 7:55 am
E o continuare a experientei noastre in Barcelona. E un post despre oameni si dorinta lor de a fi prezenti in viata comunitatii in care s-au nascut.
Este povestea Castellers de Barcelona; altfel spus, a piramidelor de oameni, care la prima vedere pare o manifestare de strada menita sa bine-dispuna trecatorii, turistii. Dar este cu mult mai mult. Sau, cel putin, asta cred eu. Vazandu-i mi s-au ingramadit in minte si in suflet o gramada de emotii; si lacrimi in coltul ochilor.
Primul lucru pe care l-am inteles este cel al apartenentei clare la comunitate si a sentimentului de siguranta, prin prisma faptului ca esti membru al acelei comunitati. Este mai mult decat un sentiment de mandrie; e vorba de curaj, indrazneala; e vorba despre mentalitatea de luptatori si invingatori. E o incercare a emotiilor, a muschilor, a nervilor si a spiritului uman.
Participa toata lumea din comunitatea catalana: femei, barbati; tineri, batrani, copii; caucazieni, negri, asiatici; intelectuali sau nu. Toti cei care s-au nascut in aceasta cultura, pot participa.
Tehnic, la baza piramidei se pozitioneaza in centrul castelului trei barbati puternici, spate in spate. Alti barbati, la fel de vanjosi, sprijina acel pivot cu trupurile si bratele lor. Alte brate de barbati vin si se sprijina reciproc pe 5-6 cercuri concentrice. Si astfel, obtin o baza.
Pe pivot, se urca alti barbati, mai scunzi si mai usori, dar tot suficient de puternici incat sa duca pe umeri (la propriu) nivelele urmatoare (pana la 9!): tineri de 18-20 de ani, peste care vin fete tinere, si mai tinere, copii de 10-12 ani pe straturile finale, iar varful, copii de 6-7 ani. Fete sau baieti. Se striga, se incurajeaza, se sprijina. Apar mereu brate si trupuri la baza daca se simte vreo vulnerabilitate. De pe margine, bunicii si parintii, experimentati urmaresc constructia si dau sfaturi unui coordonator care se misca in jurul castelului asigurandu-se ca rezista.
Ce am inteles din asta?
Cei mici sunt invatati sa aspire cat mai sus, destul de devreme. E de fapt, o incercare prin care ei trec ca sa afle, si ei si comunitatea, ca prezinta incredere pentru viitor. Ca au suficienta indrazneala si ca inteleg de mici ce inseamna responsabilitatea. Responsabilitatea de a fi in varf, lider, dar si responsabilitatea de a fi de nadejde, de sprijin. Uneori aluneca si cad. Cad insa pe oamenii de la baza. Plang, insa e mereu cineva jos, la baza, care ii incurajeaza.
Gasesti in castelul de oameni tot ce inseamna valoare sociala: familie, incredere, traditie, credinta, unitate, persistenta, respect.
PREGATIREA
ADUNAREA
ASEZAREA
INALTAREA
VARFUL
Gaudi Sunday, Jun 28 2009
Si pentru ca azi suntem la capitolul “oameni-deosebiti-care-ne-fac-vietile-mai-intense”, o sa incep povestirea experientei mele la Barcelona cu cateva ganduri despre Antonio Gaudi. Despre el si viata lui… o gramada pe google! Eu aici nu o sa postez decat ganduri si emotii imediate.
In primul rand, ca sa intelegi creatia lui trebuie sa vezi. E vorba de geniu, inspiratie, schimbarea perspectivei. Sunt convins ca vorbele sunt intamplatoare si hazardate, mai ales ca vorbim de valente artistice; unde Takeda nu e chiar specialist…
In al doilea rand, lucrurile cu adevat geniale au la baza idei simple. In cazul lui Gaudi, acea idee simpla este chiar natura: apa, foc, plante, animale. Orice din natura care are stabilitate si echilibru, indiferent de forma si stare, poate fi replicat intr-o constructie.
In al treilea rand, designul lui Gaudi pare desprins dintr-o poveste fantastica sau din lumea extraterestra. Mintea mi-a zburat (si la Sagrada Familia, si la Parcul Guell, si la casa Milla, si la casa Batllo) la lumea purcelusilor din Vorbitor in numele mortilor (Saga lui Ender de Orson Scott Card) sau la lumea subacvatica de be Naboo (Star Wars); sau la imaginile coloniilor din Alien… totul pare organic. Ai senzatia ca acele constructii au viata; ca respira; ca oricand o vor lua din loc. Ai sentimentul ca forma de azi este doar o ipostaza temporara pana cand o sa iti indrepte “oasele”, o sa isi scoata temeliile din pamant si o sa se mute in alta parte, intr-un loc mai liber; si unde vor lua o forma noua.
Cand te uiti prima oara la creatia lui ai senzatia ca omul nu are nici o logica sau ca, ma rog, inainte sa proiecteze minunile alea a golit vreo doua sticle de absint… Insa logica lui Gaudi este departe de a fi ceva complicat (e doar complex ). El a izolat cateva tipare geometrice standard (a rasucit in cilindru, a curbat o foaie de hartie, a imbinat cubul cu sfera, a urmarit liniile unui schelet de balena, sau logica ramurilor unui copac, etc.) si le-a combinat in toate felurile posibile, pastrand o singura conditie: stabilitatea modelului rezultat. Geometrie pura; fizica simpla; totul bazat pe observatie si atentie la “alegerile” naturii.
Cand crezi ca incepi sa intelegi, te trezesti cu gura cascata; pentru ca, urmaresti o linie si te astepti, in spriritul tiparelor vietii cotidiene, ca ea sa continue dupa aceeasi logica. Te astepti sa anticipezi incotro o ia; dar nu o ia in directia respectiva… Si realizezi cata fantezie a putut avea omul asta; cata indrazneala si iesiri din tipare; altfel, un om extrem de credincios. Poate din “pricina” asta i-au si iesit toate atat de diferit…
Cum spuneam, trebuie vazute la fata locului. In carti/ imagini e doar planul ala bidimensional. Inca un lucru care trebuie amintit, a propos de “obsesia” lui Gaudi pentru naturalete si firesc: nu e doar un maestru al customizarilor arhitecturale, ci si un fin intelegator al ideii de ergonomicitate. A proiectat o serie de manere/ clantze care iau formele firesti ale pozitionarii palmei sau degetelor, pana la nivel de falanga. Analog, scaunele: chit ca sunt din lemn, curburile si modelarea lemnului sunt menite sa ia forma cea mai plauzibila a sezutului, spatelui si bratelor.
Cred ca s-ar fi inteles de minune cu Eistein. Am sentimentul (empiric grupa mare!) ca viziunile lor asupra universului sunt in esenta similare.
MJ: O data la 50 de ani Sunday, Jun 28 2009
Oameni 5:35 am
In anii ‘80 aveam vreo zece casete audio. Printre ele si una pe care canta Michael Jackson. Canta Billie Jean.
Billie Jean a fost si primul videoclip din viata mea.
Thriller a fost primul film pe care l-am vazut la video (pe un aparat Betamax). Senzatii tari…
Mai tarziu, in anii ‘90, ascultam Dirty Diana in fiecare dimineata, de cate 3-4 ori inainte sa plec la liceu.
Pe muzica lui mi s-au aprins pentru prima oara calcaiele. Ascultam piesa de mai jos si de 10 ori pe zi…
Un om ca el se naste o singura data la juma’ de secol. Ne ingramadim insa sa facem analize ale vietii lui tumultoase, a controverselor, a curiozitatilor lui…
V-ati intrebat vreodata cum ar fi sa va treziti intr-o buna zi si juma’ din populatia globului asta sa pulseze doar pentru ca apareti pe o scena? Cat de mult credeti ca v-ati stapani energia si echilibrul? Probabil nu vom afla niciodata.
Oameni ca el ard in 50 de ani pentru ca noua sa ne dea lacrimile in coltul ochilor, sa ni se ridice parul pe ceafa si sa avem senzatia ca intr-adevar, uneori, o forta superioara coboara printre noi… Sa ne faca vietile anoste mai intense… Sa simtim emotiile pe care, alftel, le-am tine ascunse de teama sa nu parem caraghiosi.
Joc periculos… Tuesday, Jun 9 2009
Oameni 1:40 pm
Asa spun iubitorii fotbalului…
Inteleg ca este perioada in care mesajele publice, ale politicienilor sau ale jucatorilor importanti din piata, sunt mai degraba optimiste si menite sa restabileasca increderea. Personal cred ca ceva mai mult realism e mai de bun augur pentru acest obiectiv. Nu pot sa inteleg insa urmatoarea afirmatie:
“Criza economica va dura până la un război sau până când raţionalitatea mediului economic va resoarbe tensiunile. Singura care poate opri terminarea crizei într-un razboi este comunitatea mediului de afaceri“.
Afirmatia, care a umplut fluxurile de stiri ale zilei, mi se pare pe cat de pesimista, pe atat de periculoasa; indraznesc sa spun chiar iresponsabila.
Cine mai tranziteaza acest blog a observat probabil ca am laudat interventiile publice ale dlui Patriciu din ultima vreme. Afirmatia de mai sus ii apartine. Mi-ar fi greu sa stabilesc acum in ce masura ea poate fi legata de semi-esecul PNL in alegerile pentru Parlamentul European (a propos de optiunea dlui Patriciu pentru Crin Antonescu); sau de rumoarea de zilele trecute privind ceata din jurul afacerii RomPetrol. Asa ca o sa pornesc de la premisa ca este o afirmatie izolata. Chiar si asa, mi se pare o un soi de abuz mediatic al unui om pe care pietele si comunitatea de afaceri, dar si opinia publica, il asociaza unui jucator relevant.
Cred in ideologia liberala (in sensul de libertate a gandirii, a propasirii dupa merit a valorii, a crearii de oportunitati, nu de pomeni).
Inteleg in egala masura puterea conceptului de black swan (evenimente cu probabilitati mici de manifestare, dar cu impact semnificativ in caz de producere; razboiul e un eveniment tip black swan; mai multe gasiti aici). La urma urmelor si altii s-au uitat in istorie si au vazut ca la 10 ani dupa crah-ul din ‘29 a izbucnit razboiul. Da, e probabil. Da, e plauzibil. Deci, nici macar nu mi se pare ca afirmatia aduce noutate.
Sunt de acord si cu faptul ca, momentan, clasa politica, “administrator” al destinului economic si social al acestei tari, este la pamant (vezi o parte a rezultatelor de ieri si gradul lor de reprezentativitate pentru acest neam). Si sunt perfect de acord ca iesirea din recesiune se va fundamanta pe indrazneala si imaginatia oamenilor cu spirit antreprenorial.
Insa nu am sa inteleg aceasta ducere in extrem a paradigmei liberale si a rolului determinant al sectorului privat, in vremuri in care omenirea se indreapta fatzis catre alt model, avand teama si panica in carca; circumstantele fiind create chiar de catre lipsa de rationalitate a “capitalismului cu orice pret”. A aduce in plus in discutie perspectiva unui razboi, mi se pare, cum spuneam, un gest lipsit de altruism.
Cred cu toata convingerea ca dl. Patriciu trebuia sa ramana, ca si mesaj public, la cea de-a doua parte a afirmatiei: criza economica va dura până când raţionalitatea mediului economic va resoarbe tensiunile. O astfel de atitudine i-ar fi pastrat imaginea de echilibru pe care si-a creeat-o in ultima vreme, anume de jucator integru.
Si respectul meu… atat cat are el sens!
