Home

Sunt sigur ca toti cei care va plimbati prin retele sociale virtuale v-ati pus problema ca tot ceea ce faceti, spuneti, postati… ramane intr-o memorie colectiva fara frontiere pe care, peste ani, sau maine, ORICINE poate sa o accesez si, in consecinta, sa o valorifice. In interesul nostru sau al lor. Sa  nu imi spuneti ca nu v-ati gandit la asta pana acum 🙂 .

Mi s-a parut un articol foarte smart (si ii multumesc lui M. pentru ca mi l-a trimis) pentru ca el spune multe despre doua lucruri:

1. ignoranta oamenilor cu privire la puterea internetului, in general, si cum poate el ajuta sau dauna;

2. faptul ca asa cum pe web 2.0 lasam urme, si in viata lasam urme. Si in viata avem sentimentul ca nu ne vede nimeni sau ca nu mai tine minte nimeni. Mai devreme sau mai tarziu poate veni insa “ziua judecatii”. Chiar aici pe pamant. Articolul imi aduce aminte si de filmul “The Final Cut”.

http://www.nytimes.com/2010/07/25/magazine/25privacy-t2.html?partner=rss&emc=rss

Sursa pozei: Edgewater Technology

Advertisements

8 thoughts on “Judecata de apoi, pe pamant: web 2.0

  1. zice-asa: “In traditional societies, where missteps are observed but not necessarily recorded, the limits of human memory ensure that people’s sins are eventually forgotten. By contrast, Mayer-Schönberger notes, a society in which everything is recorded “will forever tether us to all our past actions, making it impossible, in practice, to escape them.” He concludes that “without some form of forgetting, forgiving becomes a difficult undertaking.” .

    ma intreb daca e neaparat rau. capacitatea asta de a “uita” a facut “omenirea” sa “uite”, de exemplu, de ororile razboiului. de “cat de bine ne era in comunism”. da, uitarea alina, dar ma intreb daca nu cumva aceasta memorie “eterna” ar actiona ca o “mana invizibila a (auto)-cenzurii NEinstitutionalizate”, care sa aiba ca rezultat o lume mai… buna. cel putin in actiuni, daca nu in ganduri. la urma urmei, raspunzi pentru tot ce faci. da, uneori e exagerat, dar… nu pierdem ceva din vedere daca ne concentram pe exceptii?

    m-a mirat gandul asta, pentru ca ma consider ferm impotriva cenzurii “de stat”, “de firma”, “de familie”, cateodata chiar “autocenzura” ma enerveaza. si totusi, ma conformez de cele mai multe ori. oare nu ma face asta mai… suportabil?

    cumva “crowd-censoringul” e mai difuz, nu stii impotriva cui “gresesti”, nu ai o autoritate clara care sa-ti sufle in ceafa si impotriva careia sa te revolti, ceea ce-l face mai… suportabil. judecata poate veni de la oricine, dar la urma urmei, daca cineva de genul angajator are o jena cu tine, poate nu erai potrivit acolo oricum. e o cenzura care nu ingradeste a priori libertatea, doar te trage la raspundere pentru fiecare fapta. o fi rau?

  2. self moral suation e bun! pana la urma e vorba de asumarea lucrurilor pe care le faci. in virtual si in real. si sa accepti ca greselile te pot face, in final, mai bun.

    vezi cum se leaga toate 🙂

  3. pai, da. si ma intreb de ce autorii articolului par nemultumiti. or avea ceva de ascuns? 😉

  4. Nu imi par nemultumiti. Mi se pare ca debate-ul in sine e legitim (a propos de reputation management/ defence). Inclusiv dorinta unora de a sterge urmele mi se pare legitima si umana. Cu totii facem greseli si cu cat ne coacem, cu atat devenim mai constienti de ele. Unii se jeneaza. Altii sunt suficienti de smart incat sa accepte ca greseala e la fel de fireasca precum ploaia…

    Equally, “A truly free man has no secrets” zice un clasic. Asta nu inseamna ca tre’ sa joci tzontzoroiu in fundul gol in piata publica… asta nu te face mai liber! In esenta cred ca autocenzura este exact consecinta lectiilor invatzate. Chiar citind acest articol devin constient ca:
    1. nu tot ce cred eu e relevant pentru multi;
    2. nu tot ce cred eu despre altii este musai adevarat;
    3. nu tot ce cred altii despre “profilul” tre’ sa pun la suflet…

    A fi mai bun, asta ca sa pastram consistenta, este, exact cum ziceai si tu, sa ajungi o persoana comoda (in sens de easy to deal with) pentru cei care te stiu; dar si pentru cei care nu te stiu.

    Sa te caute lumea, personal sau profesional, cata vreme esti relevant, util, simpatic, de ajutor, de incredere, de gasca, de petrecere 😉 ; si nu pentru ca esti un “landmark”.

  5. Ca variatie: cum ar fi ca o companie sa nu te angajeze pt ca gaseste pe internet o poza cu tine la 3 ani trangand o pisica de coada?

    vad la multi prieteni/colegi ca isi publica poze cu copii. bebe cand i se schimba scutecul, bebe in cadita, bebe la mare, bebe cazand in nas etc… pe bloguri, pe facebook, pe picassa, nici nu conteaza. Le publica sa le vada prietenii, cunoscutii, ca doar nu are altcineva link-ul nu? dar toate astea raman stocate, in backup-uri, in cache-ul de la google, nici nu conteaza. ele raman forever. peste 10 ani la scoala, sau peste 20 de ani la un interviu de angajare, un simplu search o sa aduca si pozele cu bebe. mai poti sa le stergi? E vina copilului ca parintii n-au avut nimic de ascuns?

  6. bineinteles ca nu e vina copilului, si ar fi stupid sa te refuze pentru un asemenea motiv. atunci nu te merita.

  7. daca o companie nu te angajeaza peste douăj’dă ani pentru că trăgeai mâța de coadă când cochetai încă cu pampersul (probabil te-ai referit la metafora a trage mâța de coadă 🙂 ), atunci compania respectivă merită tot dezinteresul din lume. și un mesaj pe forumuri, bloguri, facebook și linkedin… să ne înțelegem, the power of collective word-of-mouth equity tre’ luată în considerare ff serios și de angajatori.

    sunt de acord că se face prea mult abuz de poze cu copii. si sunt de acord ca expunerea asta trebuie făcută moderat.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s