Home

Spuneam în postul anterior că am început un ”program” de cunoaștere cu pasul a României, atât a locurilor pe care le-am vizitat în trecut, dar mai ales a celor pe care nu am avut ocazia să le vedem. Și e bine  să știi cum stau lucrurile în țara în care trăiești, vazându-le cu ochii tăi. Pentru obiectivitate, zic…

După scurtul nostru periplu prin Dobrogea (trebuie aprofundată zona cu altă ocazie), am luat drumul Olteniei. Mai exact al Olteniei de Vest. Prin Vâlcea mai trecusem, deci nu am insistat. Am fi insistat în Craiova dacă accesul către centru ar fi fost mai facil… străduțe destul de întortochiate și total neprietenoasă orientare. Așa că, oarecum norocoși, am găsit repede calea spre Filiași, în drumul nostru către Târgu Jiu. Pe traseu, am trecut pe lângă termocentrala de la Rovinari. Am avut un șoc… Monstruoasă, la propriu, atât prin dimensiune, cât și prin atmosfera gri din jurul ei. Doar când ești atât de aproape înțelegi ce înseamnă ”energofag”. Ne-am simțit ca într-un film cu tentă post-apocaliptică. Din păcate nu i-am făcut poză, gândindu-ne inițial că ne întoarcem pe Craiova; nu ne-am mai întors pe acolo! Să ne fie lecție… Ne-am învârtit puțin și prin Baia de Aramă; nimic de consemnat.

Târgu Jiu… un oraș rămas între vremuri. Nu a făcut nici pasul hotărât dincolo de ”epoca de aur”, dar nici nu a rămas acolo definitiv. Parca așteaptă ceva. Oaza de primenire vine poate de la moștenirea lui Brâncuși care parcă le spue ”jienilor” să nu cedeze. Revendicat de cei din Târgu Jiu, disputat și de craioveni, omul a ales, în final, Parisul. După ce a plecat de la Hobița. ”Legenda” spune că pe jos, și că i-ar fi luat un an.

Ghid la Hobița ne-a fost (credem noi) unul din profesorii școlii din sat. Se pare că inspirația lui Brancuși a venit, cel puțin în cazul coloanei, de pe cerdacul casei parintești; deci, tradiție pur gorjeană: a luat un motiv sculptat în plan și l-a dus în spațiu. Ingenios prin simplitate.

La ”Poarta Sărutului” am poposit mai mult. Las deoprate faptul ca numai ”sărut” nu mi-a inspirat acea sculptură… Dar am stat să mă uit atent la concept și la perfecțiunea adusă, pe de o parte, de simetrie, pe de altă parte de rigoarea curbelor și de minuțiozitatea lucrării. Din nou, de remarcat cât de subtilă poate fi simplitatea.

Un lucru pe care nu îl știam și care aduce o anumită logică, atât artistică, dar mai ales urbanistică, este dispunerea celor trei piese – Masa Tăcerii, Poarta Sărutului și Coloana fără Sfârșit – pe o axa care traversează orașul de la est la vest. În puține locuri din țara asta (văzute de mine până acum) găsești o asemenea logică. Nu știu dacă miza sculptorului a fost doar artisitică (”calea spre mântuire a eroilor este una lungă”) sau practică, să ”oblige” vizitatorul să ia la pas întregul oraș; dar efectul este unul benefic pentru cine vrea să descopere caracterul locului și povestea lui. A propos, au niște case atât de frumoase mergând spre Coloană… și niște grădini atât de bogate! Un loc îngrijit și menținut cu mult bun gust, mai ales că specificul arhitectural al zonei e păstrat aproape intact (folosesc materiale naturale din plin).

Am rămas peste noapte în Târgu Jiu. A doua zi am pornit spre Hobița (de care am amintit deja) și am făcut un popas la Tismana. Reconfortant prin prisma naturii, aerului, peisajului. Mânăstirea, plină de istorie (de la fiii lui Basarab sorginte, Radu și Mircea cel Bătrân) foarte îngijită, foarte bine dotată; sunt resurse, s-ar zice… Din păcate biserica, ca atare, nu putea fi vizitată. Nu mă întrebați de ce. Se pot vedea câteva fresce într-un corp din spatele bisericii, unde se țin slujbe în cursul săptâmânii, dar care, culmea, era dispus Sud-Nord, cu altarul spre Nord… Mă rog, la cât de mult mă pricep la lucruri bisericești, mai bine mă opresc aici…

Ne-am continuat drumul spre Valea Cernei, sau mai exact spre Parcul național Domogled-Valea Cernei. Spectaculos, poate la fel de incitant ca traseul Transfăgărașean. Las pozele să spună ce au de spus:

Drumul nostru a continuat spre perla de altă dată a Coroanei (la propriu și la figurat) în turismul balnear: Băile Herculane. Șoc total! Ignoranța românească la puterea ursului! Din nou, o să las pozele să vorbească. Oricum, jenă mare tuturor celor care au avut destinele turismului românesc în ultimii 21 de ani! Jenă mare!

Este cu atât mai frustrant cu cât în lumea asta mare se dă în brânci după SPA-uri și tratamente naturiste.

Plimbarea noastră prin Oltenia (știu, Baile Herculane sunt în Caraș Severin; dar e în drum…) s-a oprit la Drobeta Turnu Severin. Defileul Dunării de la Orșova și vărsarea Cernei, via Porțile de Fier până la Drobeta, din nou, o încântare. Orașul în sine… o mare dezamăgire. Inert. Blocat în timp. Personal mă așteptam la mai multă efervescență, având în vedere că e oraș port, că teoretic e arteră comercială… Cu toate astea, am încheiat seara cu o vizită la piciorul podului lui Apolodor și la castrul roman din imediata vecinătate. Am fost norocoși; și asta pentru că accesul la cele două este restricționat, întrucât la muzeul de artă, de care care cele două depind, este în renovare. Nefiind însă din localitate, paznicii ne-au permis să aruncăm o privire. Doar atât am făcut, mai ales că locul era ticsit de câini nemâncați. Dar am bifat și asta… Merită spus și faptul că tot aici au descoperit de curând un amfiteatru, unde vor începe lucrări arheologice.

În drum spre Banat, am făcut un scurt popas la Orșova. Spre deosebire de Drobeta, Orșova are ceva aparte. Poate unde se află la locul de întâlnire între civilizații. Trebuie să citesc mai multe despre istoria acestui loc. Am avut sentimentul că nu sunt în România. De la modul în care sunt dispuse casele, la atmosfera liniștită din golf… parcă eram în Elveția. De vizitat: catedrala romano-catolică, care are o formă și o structură atipice (aduce a construcție SF):

…și mânăstirea Sfânta Ana, sus, pe Dealu Moșului, care dincolo de partea monahală, îți oferă o priveliște de zile mari; de aici mi-a venit comparația cu Elveția (poza de mai sus și cea de mai jos nu sunt făcute de noi).

E recomandată, pentru cine are plăcere, o plimbare pe Dunăre, care durează 3-4 ceasuri… Noi n-am avut plăcerea asta. Recunosc, vroiam să ajung cât mai repede la Recaș 😉

Vorbind despre navigarea pe Dunăre, din nou, nu ”ratez” ocazia să fiu critic vis-a-vis de ignoranța făță de oportunitatea zonei. Aici ar trebui să fie un paradis comercial și turistic. Pentru cât de generoasă e zona, vorba unora: ”frumoasă țară, păcat că e locuită” are mult sens; prezența umană are alură de parazit…

Să vedem Banatul!

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s