Home

Nu e nici o metaforă, e chiar ceea ce scrie. Tocmai am terminat de citit cartea lui Arthur Clark . Spre surprinderea unora probabil, abia acum.

Şi cu atât mai mult cu cât o am în bibliotecă de peste 10 ani. M-am grăbit să o citesc acum ca urmare a reacţiei pe care Pooja a avut-o când a început să-mi citească cartea despre care vă povesteam zilele trecute. “Îmi aduce aminte de Sfârşitul copilăriei“.

Zic: “Hopa, şansa mea oricum firavă de a fi original s-a năruit de tot“.

După ce am citit-o, m-am mai liniştit. Nu e nici acelaşi subiect, nici acelaşi deznodământ. Are ceva în comun cu ideea de transcendenţă prin evoluţie… dar e cu totul altceva.

Oricum, o carte foarte faină, cu un final asupra căruia încă nu m-am hotărât: e happy end, sau nu?

Am sesizat însă la Clarke (cum într-o anumită măsură am observat şi la Asimov) ceea ce am trăit şi eu ca simţământ scriind cartea. Practic, când te bagi în science fiction, de la un punct imaginaţia o ia atât de iute, încât renunţi să mai explici “de ce” sau “cum e posibil“. Pur şi simplu simţi ca autor să spui “e o întrebare sau ipoteză la care nu există răspuns“.

Am mai sesizat la Clarke un tipar pe care de asemenea l-am trăit scriind ultimul capitol: ca autor ai un soi de regret că se termină povestea şi ajungi la un fel de concluzii în care abundă partea descriptivă, de la un punct opţională, pentru cursul final al poveştii. Tot îţi vine să mai spui lucruri… să defineşti mai bine intriga petrecută cu câteva capitole mai devreme… să mai punctezi o dată punctele culminante… să dai replica aia celebră… sau să pui întrebarea aia care să intrige şi mai mult cititorul, care să-l determine să revină asupra unor pasaje, nelămurit: “Am ratat cumva ceva pe drum…?“… să-l faci şi pe el să regrete că povestea se încheie acolo; să închei, cum se spune, apoteotic.  

Îmi amintesc de acelaşi tipar şi în Stâpânul Inelelor, când, după bătălia finală, filmul mai curge încă vreo jumătatea de ceas pentru a le da tuturur personajelor prilejul să-şi încheie socotelile cu povestea; între ele; cu ele însele.

Nu vreau să deduceţi de aici că am atâta tupeu încât să mă compar cu cei doi titani ai SF-ului… Pur şi simplu, e o etapă prin care cred că treci când te iei la întrecere cu imaginaţia. Şi este evident din capadoperele lor, probabil când treci prin aceleaşi “filtre” şi judecăţi; cu mai mult sau mai puţin succes…

Oricum se va termina încercarea mea, a scrie, mai ales ficţiune (nu documentaristică, descriptivă, biografică) un exerciţiu fain pentru minte.

Advertisements

One thought on “Sfârşitul copilăriei

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s