Home

Coboram cu Pooja si fetele pe strada in panta. Toamna isi intrase in drepturi: frunze de multe culori invelisera zdravan trotoarul si se lipeau pe rotile carutului din care Shashuna privea fascinata la celelalte frunze care inca se straduiau sa ramana agatate de copacii-parinti.

La intrarea intr-o curte zaboveau cativa oameni. Barbati si femei deopotriva. Unul dintre ei, asezat pe marginea trotuarului, imi fixa privirea. Era trecut de 50 de ani, imbracat modern, fara sa fie extravagant; avea parul lung, curat si sur; barba scurta, ingrijita si, ca si parul, putin grizonata. Parea un cavaler din trecut imbracat in straie de secol XXI. Privirea lui era partial stranie, partial empatica. Mi se adreseaza cu o voce puternica:

–  Ma poti ajuta?

Ezit… Pe de o parte impingeam carutul, pe de alta parte nu prea intuiam cum il puteam ajuta. In plus nu era chiar singur; si nici cersetor nu parea sa fie. Ii raspund cu empatie:

– Cum anume as putea sa va ajut?

– As vrea sa mai ajuti cu incaltatile astea.

Ma uit la bocancii lui; ca si hainele, sunt moderni, chiar putin avangardisti, luati parca din recuzita unui film SF.

– Mai exact…? il intreb nedumerit

– As vrea sa ii schimb cu ceva mai comod. Poate niste papuci…

– Si de unde as putea sa ii iau?

– De la noi din curte…

Si imi indica cu degetul mare de la mana dreapta curtea din spatele lui. Care de fapt e ditamai parcul. Ca sa ajungi in ea trebuie sa cobori cateva zeci de trepte. Pare o zona dezafectata, cu claditi inalte, dar si cu alte constructii mai mici; nici noi, nici vechi. Unele sunt renovate, altele par abandonate; sau oricum, nefolosite. Una, cea mai mare, centrala, iese in evidenta. Pare un vechi palat al carui acoperis este partial inexistent. In jurul lui a fost candva o peluza probabil… poate chiar si ronduri de flori. Iar pe partea din spate, ca o potcoava, e un lac; si el pare abandonat.

DSC_1820

Ma uit la interlocutorul meu. Ma uit iar la curtea enorma de dincolo de gard… O fi arhitect dupa alura si tinuta aia avangardista… sau…

Persoanele din jurul lui nu spun nimic. Ma privesc partial cu scepticism, partial cu interes. Nu prea ma prind care le sunt intentiile; si de ce apeleaza, la urma-urmelor, la mine?! Kamikaze cum sunt uneori, accept tacit sa il ajut; sa ii caut ceva mai comod de incaltat…

Cobor in curtea-parc si incerc sa ma orientez. Nu e nimeni in jur care sa ma ghideze. Asa ca ma asez pe o banca, putin descurajat. Pooja si fetele au ramas sus, in strada, iar eu caut ceva mai comod de incaltat pentru un „cavaler” modern… In propria lui curte… Ce mama ploilor caut eu acolo?!

Cavalerul apare de nicaieri. Nu spune nimic. Se uita la mine fix si provocator. Tine in mana un dosar. Il aseaza pe banca langa mine si pleaca. Copertile dosarului sunt dintr-un carton gros invelit partial in piele. Il deschid usor. E plin de hartii de diverse texturi: fie creponate, fie ingalbenite; unele sunt file de tartie semitransparenta. Sunt frumos randuite in dosar si par sa contina niste scheme, sau mai degraba niste povete; sau pilde… Dumnezeu stie! Sunt scrise in stilul lui Leonardo Da Vinci, cu litere mari, cu o caligrafie impecabila, simpla si eleganta. Nu inteleg in totalitate limba… e partial engleza, partial italiana; iar pe alocuri recunosc cuvinte in limba romana.

Pare o ghicitoare. Doar ca e o ghicitoare destul de voluminoasa.

Imi e din ce in ce mai clar ca papucii „cavalerului” au fost doar un pretext. Adevaratul motiv pentru care m-au „agatat” e altul. Motiv care imi este neclar; dar care, paradoxal, ma incita. Documentele din dosar ascund un mister; iar modul in care este prezentat ma fascineaza. Putin vintage… putin mister… altceva decat sunt obisnuit…

Brusc perspectiva mi se schimba. Intru intr-o stare de realitate virtuala 3D. Vad de sus domeniul cavalerului, doar ca acum pare din alte vremuri. Vad peluza asa cum mi-o imaginam, lacul din spatele palatului este curat si cristalin. Palatul in sine este impunator. Pe frontispiciul lui scrie ceva… din nou, nu deduc limbajul. Dar pare ceva ce trimite la un loc unde se impartea dreptatea. Ceva legat de lege, de justitie.

Ca un facut, in aceeasi realitate virtuala, acoperisul palatului intra in implozie. Perpsectiva initiala, senina si plina de serenitate, capata un aer plumburiu si prafuit. Aflat parca intr-un carusel imaginar sau pe un covor zburator, levitez prin ruina palatului. Este macinat de vremuri si de intemperii. Sunt multe gauri in pereti, tencuiala a cazut in mare parte. Pe alocuri au crescut plante. Cu mine zboara si niste pasari, nu imi dau seama de care sunt. Multe umbre… Palatul pastreaza somptuozitatea de alta data, dar ramane totusi o ruina. Caruselul meu invizibil ma poarta ba sus, ba jos, ba in laterale. Simt gravitatia si inertia la fiecare schimbare de directie si altitudine.

Intr-un final, caruselul meu fermecat ma duce la baza palatului. Mult moloz si praf… Din diverse gauri si cotloane ies alti oameni. Probabil exista subsoluri adanci in vechiul palat. Ca si mine, oamenii aia par intr-un soi de cautare. Probabil au si ei dosarele lor… misiunile lor… propriile mistere de rezolvat. Nu interactionam unii cu altii. Doar ne aruncam priviri sumare si dezinteresate.

Ies din palatul-ruina si ma indrept din nou spre banca pe care lasasem dosarul. O alta persoana se indreapta spre mine fara sa schiteze nicio grimasa. Imi zambeste subtil si imi inmaneaza un carnetel care seamana cu dosarul. Inauntrul lui acelasi tip de hartii scrise frumos, cu grija si in acea maniera misterioasa.

– Incearca sa rezolvi asta, imi spune acea persoana.

Am incercat sa descifrez continutul. Din nou, limba parea un impediment, dar am avut sentimentul ca m-am prins de miezul problemei. M-am uitat cu ochii mijiti la interlocutor:

– Dar pentru asta trebuie sa renunt la ceea ce fac. Trebuie sa ma dedic intru totul acestei cauze.

– Asa este.

– Si cum o sa ma descurc?

– Iti dam 1 milion de dolari. Si… o sa te descurci.

Am inceput sa dau din cap afirmativ. Nu luasem o decizie. Pornisem de la cautarea unor papuci pentru un „cavaler” din vremuri moderne si acum urma sa incep aventura vietii mele. Pe care nu eram tocmai sigur ca mi-o doresc. Cum nici macar nu stiam exact in ce consta. Sau care este scopul ei. Si de ce imi era destinata… Parea doar legata de destinul meu.

Da, destinul meu era misterul din acel dosar.

M-am trezit brusc. In jur niciun dosar imbracat in piele… nicio hartie creponata… nici un mesaj misterior scris frumos. Doar motanul incolacit in cutele pilotei; Pooja si Shashuna la stanga mea, dormind linistit. Sokka visa si ea frumos in camera ei.

Am scos nasul pe geam. Toamna si in realitate.

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s