Home

In discutiile cu prieteni, colegi, cunoscuti sau chiar in familie am evocat adesea (mai degraba invocat…) nevoia de a trai intr-o tara mai linistita, mai asezata si in care oamenii mai degraba fac decat vorbesc. Starea asta de fapt pare inca un deziderat.

Nu as spune “din pacate”… Am mai scris si aici: nu ai cum intr-un interval de 25 de ani sa faci o suceala totala in istorie. Ce cred (si cumva ideea este o continuare a postului anterior) este ca noi ne-am cam trezit cu democratia in brate fara sa stim cum s-o folosim si mai ales cum s-o dramuim. Am presupus (inteles?) faptul ca democratia este o libertate deplina, fara sa discernem ca, de fapt, ea vine la pachet si cu responsabilitate. Si ca libertatea nu presupune sa faci ce-ti trece tie prin cap cata vreme printr-o manifestare de genul asta alterezi libertatea celor din jur.

Si, asa cum incheiam postul anterior, unul dintre lucrurile care ne tin pe loc este tocmai lipsa de respect, consideratie, intelegere, empatie fata de al’ de langa noi. Vecinul de bloc, partenerul de trafic, colegul de birou… si de aici, mai departe, fata de contribuabil, alegator, pacient, enorias, client, partener… Nu ne intelegem, pentru ca nu ne ascultam.

Realitatea? Sa enumeram: ignoranta, pumnul strans, “mijlociul” la vedere, maselele scrasnite, carotidele umflate, ochii injectati, fruntile incretite, vocile rastite, voci peste voci. Urlam. Ne urlam neputinta, frustrarea, ura, dispretul. Strigam in gura mare: “nu imi pasa de tine!”

Logica ma conduce mai departe si imi spune: cata vreme nu respectam inconjurarea imediata, nu avem cum sa pricepem notiunea de a “servi”, de a fi util, relevant. A servi nu e doar un concept care tine de ierarhie sociala, este unul care vorbeste despre o atitudine. In final, a servi este o optiune. Optiune la dispozitia fiecaruia dintre noi. Cata vreme “a servi”, ca atitudine si optiune, lipseste din angajamentul de zi cu zi, noțiunea nu a reusit de 25 de ani sa se reflecte nici in serviciul public (politic); mai precis, aceasta carenta ne-a limitat sistematic potentialul de a genera lideri. Sigur, asta e logica mea.

Acuma… apare unul care iese din filmul de mai sus. Nu urla. E lent in vorbire. Nu ne arata prea multe grimase. ASCULTA. Nu intra in dispute surde (si irelevante din punctul de vedere al rezultatului final). Nu jigneste. Nu prea le are cu: “ba”, “fa”… Nu aplica institutia lui “nea cutare”. Refuza sa fie marlan, cu riscul de a pierde. Repet: RE-FU-ZA SA FIE MAR-LAN CU RIS-CUL DE A PIER-DE (cititi pe silabe, raspicat, sa vedeti ca vorbitul mai lent ajuta la intelegerea celor spuse). Nu negociaza voturi (pentru ca votul nu se negocieaza, in mod normal e in mana ta).

Si vin replicile propriilor partizani (culmea!): “E moale”. “Nu se bate, nu e combativ”. “Nu-i place sangele”. Sau, tot una, sangvina: “Nu are sange in c…e”. “Nu i-a dat la oase”. “Nu a tras glontul de argint” (ce e aia pana la urma?). “Eu il faceam knock-out”. Si bomboana pe coliva: “Nu e un politician abil!”… Stati, ca nu pricep: pai noua ne place prestatia politicianului de azi, pentru ca e “abil”? Stim noi ce este acela un politician abil, in sensul bun si dorit?

Adevarul? Ne place circul. Si ne mai place sa vedem sangele curgand. Doar ca ne place sa il vedem inchegat pe grumazul altora. Ne place sa ii vedem calcati in picioare pe aia care nu ne starnesc simpatia (ne-am distrat copios si am dat share cand unu’ Mircea a fost “umilit” pe un dojo fara onoare…). Ne place in tribuna sa privim cum se strivesc altii. Si, din vreme in vreme, savuram in pauze, codrul de paine aruncat din colbul insangerat si plin de sudoare al arenei.

Revelatia? E prima oara cand vedem consistenta intre principii si fapte (mai repet o data repet: “Decat sa fiu marlan mai bine pierd.“) si ne e frica sa nu pierdem noi aceasta ocazie. Atat de frica incat am fi de acord, ca macar putin, pe final, “sa lase dracu’ principiile de-o parte” si sa “ii traga glontu’ ala de argint”… sa ii zica ceva de cumetrie celuilalt… sa-l lase lat, plin de sange, in mijlocul arenei… Sa il faca una cu pamantu’…

El stie insa ca uneori tacerea e de aur.

Inertia noastra e mai prezenta decat puterea de a intelege aceasta noua optiune si nevoia de a adera, pe bune, la schimbarea propusa. Probabil ca de aici si vine “necazul”: e o schimbare brusca. Atat de brusca, incat nu o pricepe nici celalalt.

El ne propune sa ne scoata din apele insangerate pentru ca a ne conduce in oceane albastre. Optiunea e insa la noi. Iar el nu va forta deloc aceasta optiune. Pentru ca doar asa ne putem coace ca natie: alegand; nu doar oameni, ci si principii.

Deci?

read ocean blue ocean

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s